Ana Barton

Ana Barton – scriitoare

Omul este cuvântul său

Ana Barton scrie. De mult, din vremurile de dinaintea intrării la școală, când scria cu litere mari pe foile de calcul ale bunicului său, ca să scrie frumos. Caligrafia nu e punctul ei forte. Dar treaba asta nu are nicio legătură cu scrisul, deși Ana se încăpățânează în continuare să scrie mult de mână și o face zilnic, cu unul dintre cele cinci stilouri pe care le are în penarul din geantă. Da, Ana are penar la 43 de ani, stiloul cu care scrie într-un anumit moment fiind ales în funcție de starea de spirit. Ana continuă cu scrisul de mână, o face frenetic și pasional – pare, dar nu e un pleonasm, fiindcă frenezia poate fi și obsesiv-compulsivă –, chiar dacă ea nu-și înțelege scrisul. Descifrează greu, folosindu-se adesea de o lupă sau rugându-și prietenii să o ajute.

Ana scrie autografe cu un scris mare, foarte mare, crezând că asta va face scrisul ei mai lizibil. Pe ce scrie Ana autografe? Pe cărțile ei, firește. Ana scrie și publică literatură. Proză. Mai lungă sau mai scurtă. Și face publicistică de la 20 de ani. O face bine, chiar foarte bine. Asta i-a disciplinat scrisul, i-a dezvoltat argumentația, i-a ascuțit penița. În ultimii zece ani, a fost redactor-șef, senior editor, director editorial și director de comunicare. Prima carte a publicat-o la 40 de ani. Primele două, de fapt. Le scrisese în ani. A înțeles că e scriitoare odată cu primii ei cititori. Dar Ana a înțeles că mereu a fost scriitoare, numai că a fost necesar să treacă, mai ușor sau mai greu, câteva zeci de ani ca să accepte că întotdeauna a fost scriitoare, numai că nu și-a dat seama. Când omului i se revelează ceea ce este e cu mult mai tulburător decât atunci când el descoperă ce nu este. Pentru că i se revelează rostul, menirea. Or, asta înseamnă că omul are treabă de făcut de-atunci înainte. O treabă care este cu adevărat a lui.